22 iulie 2015

Despre Grexit şi alte calamităţi


Noi, oamenii veacului XXI, seduşi de trucurile tehnologice avem impresia că am inventat tot ceea ce merită lăudat. Nicăieri nu este mai falsă această infatuare ca în domeniul economic. Încă din antichitate au apărut problemele datornicilor. Executarea silită lua forme extreme, persoana datornicului era scoasă la vânzare. În Imperiul roman găsim tot ceea ce e de imaginat în materie de economie. O practică ce ni s-ar părea extremă era vânzarea copiilor pentru achitarea datoriilor. Uneori, autorităţile erau darnice şi ştergeau din penel datoriile prea mari pentru a nu genera tulburări sociale. În 63 î. Hr. s-a produs celebra Conjuraţie a lui Catilina, spun celebră, pentru că aşa a făcut-o Cicero. E un eveniment secundar din zbuciumata istorie romană, dar Cicero a jucat un rol important în acest episod şi a simţit nevoia să ne împărtăşească şi nouă impresiile sale. Fapt interesant, Catilina şi acoliţii săi doreau să preia puterea, de ce, e lesne de priceput. Esenţialul e că el era sprijinit de păturile cele mai sărace ale societăţii, dar şi de mulţi nobili care, întâmplător sau nu, erau înglodaţi în datorii şi prin accederea la putere a lui Catilina ar fi putut scăpa de problemele financiare. Deci, noi nu am inventat nici măcar populismul. Augustus, pentru a nu agita apele ierta datoriile familiilor de patricieni ba chiar le mai făcea şi nişte cadouri ca să revină la liman.

Una dintre primele mişcări ale unui guvern cu dificultăţi financiare este creşterea taxelor şi inventarea altora noi. De exemplu, taxa pe lux, vă sună cunoscut? Din când în când şi pe la noi se face vorbire spre deliciului poporului despre acest fapt care rămâne la stadiul de etern proiect. Este o pânză a Penelopei, dragă demagogilor dâmboviţeni. Augustus şi-a motivat gestul prin necesitatea de a descuraja luxul care, chipurile, îndepărta poporul de valorile tradiţionale romane, sursa măreţiei Romei. Ce să zic, era maestru în PR acest Augustus, chiar era. Că doar nu era să le zică adevărul, „am nevoie de bani”! O altă taxă interesantă era cea pe celibat. Cică celibatul devenise o practică periculoasă, periclitând şeptelul roman acela care alimenta legiunile dispuse să moară de dragul unei solde babane şi, desigur, pentru gloria Romei. Vespasian (69-79 d. Hr.) a moştenit de la risipitorul Nero un deficit bugetar imens. Vespasian s-a dovedit demn de originile sale (se pare că tatăl său fusese vameş) şi a scos bani din piatră seacă, prin taxe şi impozite, ceea ce cu siguranţă nu l-a făcut foarte popular. Printre altele, a populat Roma cu toalete publice pentru a căror folosire a cerut bani. Unii i-au bătut obrazul pentru acest gest lipsit de delicateţe. Cum să scoţi bani din micţiune şi defecare? Cică hâtrul Vespasian le servea acestor detractori următoare litanie: pecunia non olet. Şi cred că nu s-a înşelat prea mult! Am putea spune că Vespasian era un adept al austerităţii şi istoricii ne indică că nu era foarte iubit de plebei. Oricum a echilibrat finanţele ţării ca să aibă ce risipi fiul său Domiţian.

Dar ce faci când ai probleme financiare majore şi nu vrei să-ţi sacrifici capitalul de încredere? Iată o grea dilemă. Păi cel mai adesea găseşti pe cineva care merită să fie spoliat. De pildă, Traian (98-117 d. Hr.) avea grele probleme băneşti. Cum el nu avea la dispoziţie artificii serioase gen FMI, BCE, BM, UE etc., a abordat problema într-o manieră ceva mai directă. A identificat faptul că dacii, strămoşii noştri, ca şi romanii de altfel, aveau ceva aur la dispoziţie. Traian, băiat harnic i-a învins şi i-a spoliat de toţi aceşti bani. Întâmplător sau nu, la Roma a fost mare veselie. Tot poporul s-a înfruptat din succesul economic al imperiului, iar Traian a putut finanţa un amplu program de construcţii publice pe lângă pomenile date plebeilor. Traian a primit din partea senatului titlul de „Optimus princeps”. Imaginaţi-vă cam care ar fi fost situaţia lui Traian dacă ar fi venit cu un program de austeritate gen Vespasian. Nu prea bună, cred! Însă, pentru a folosi metoda spolierii trebuie să conduci un stat capabil de asemenea fapte, nu Grecia sau România.

Dar Roma antică ne mai oferă multe alte exemple de bune practici economice. Să luăm cazul lui Caracalla care a devalorizat moneda, dar mai presus de orice, a oferit în anul 212 d. Hr. prin Constitutio Antoniniana, cetăţenia romană tuturor oamenilor liberi din imperiu. Cetăţenii romani aveau drepturi depline. Printre aceste drepturi se număra şi acela de a plăti cu regularitate taxe şi impozite. Crescând numărul cetăţenilor a crescut şi numărul contribuabililor. Deci, cu alte cuvinte, Caracalla a mărit baza de impozitare. Vă sună cunoscut? Umblă zvonul că în timpul său monedele de aur nu prea mai conţineau cine ştie ce aur de unde şi devalorizarea lor. Când umbli cu asemenea tertipuri o sfârşeşti rău şi poţi fi, de pildă, asasinat. Şi cam asta a şi păţit bietul Caracalla. Cică, printre altele, a mărit foarte mult cheltuielile militare, soldele mai exact, ceea ce a avut darul de a agrava problemele financiare ale Imperiului. Oarecum, ca Grecia contemporană, care a împrumutat foarte mulţi bani şi , printre altele, a cumpărat armament cum ar fi circa 1300 de tancuri, dintre care cele mai multe s-ar numi Leopard şi au prin anumite zone sensibile lipite însemne gen Made in Germany. Tot gurile rele mai zic că Grecia reprezintă 15% din exportul de armament al Germaniei şi că 25% din armamentul achiziţionat de Grecia în ultimele decenii venea tot din Germania. Mă întreb oare de ce nici un german nu s-a scandalizat atunci de contribuţia Greciei la creşterea economică a teutonilor? Şi cum grecii nu prea aveau bani pentru arme, nemţii băieţi ca lumea le-au dat şi bani şi dobânzi aferente. Acum, îşi vor banii înapoi pe care logic i-au primit deja prin achiziţiile nesăbuite ale grecilor. Doar nu credeţi că germanii le-au împrumutat bani pentru petreceri? Grecii au mai contractat şi vreo şase submarine în Germania. Poate apar din nou perşii pe la Salamina şi Temistokle vrea să-i întâmpine pe sub apă.

După asemenea divagaţii grosolane să revenim la romani. Poate nu ai pe cine jefui, poate nu poti mări baza de impozitare, ce faci atunci? Păi cam asta a fost situaţia bietului Diocleţian. Ce să facă amărâtul a adoptat austeritatea. A mărit taxele la un nivel destul de ridicat şi i-a ameninţat cu moartea pe ăia care îndrăznesc să modifice preţurile. Deci, a îngheţat preţurile pentru a opri inflaţia, sub ameninţarea cu moartea. Lactanţiu, istoric care nu i-a fost deloc favorabil inventatorului tetrarhiei spune că numeroşi cetăţeni romani au ajuns să fugă din imperiu în căutarea unei vieţi mai bune. Cu alte cuvinte, au încercat să scape de fisc. Astăzi, avem paradisuri fiscale. Deci, în afara imperiului era ca-n Insulele Cayman. Nu au corporaţiile de astăzi aceiaşi tendinţă? În lumina celor de mai sus, vă rog să-mi spuneţi de dracu am inventat noi când vine vorba de economie?

Ar fi cazul să mai spunem câte ceva şi despre Grexit fiindcă apare în titlu şi… În România circulă o normă care împiedică un individ să contracteze datorii prea mari. Astfel, rata lunară nu trebuie să depăşească 60% din veniturile sale. La baza acestui principiu stă dorinţa băncilor de a-şi vedea banii înapoi şi dorinţa statului de evita falimentul multora dintre cetăţenii săi. Grecia avea datorii enorme şi totuşi a primit bani în continuare. De ce? Oare marii finanţişti europeni nu erau conştienţi că la un moment dat inventatorii democraţiei nu vor mai fi capabili să-şi returneze datoriile? Ori pe asta au şi mizat? Din punctul meu de vedere, s-a mizat pe falimentul Greciei pentru că poţi face cam orice cu-n falimentar. Aşadar, vorbim de un asasinat economic şi Grecia nu este un caz izolat. Când nu-ţi mai poţi achita creditele ţi se iau lucruri din casă. În cazul statelor e vorba de companii, resurse naturale etc. Ţi se impun înţelegeri oneroase. Grecia are o mare vină pentru situaţia în care a ajuns, Grecia, nu poporul grec, din punctul meu de vedere sunt aspecte complet diferite. Democraţia îţi dă dreptul să alegi, dar nu garantează faptul că vei alege bine şi nu garantează deloc faptul că cei pe care i-ai ales vor conduce bine. Din această perspectivă democraţia este doar un mit. Dar, pe de altă parte, nici finanţatorii Greciei nu sunt deloc lipsiţi de responsabilitate şi e o ipocrizie crasă să arunci asupra grecilor acuzaţii de genul leneşilor şi indolenţilor din moment ce le-ai permis să ajungă în acest hal. E bine totuşi că Grecia nu a împărtăşit soarta Mexicului care în 1861a fost invadat fiindcă nu-şi plătise datoriile, de către Franţa, Spania şi Anglia. Ultimele două ţări şi-au văzut în cele din urmă de treabă pentru că e treabă grea să scoţi ceva de la un ins care nu are nimic, dar Franţa lui Napoleon al III-lea a vrut să instaleze la conducerea acestei ţări un guvern marionetă. Din fericire pentru mexicani, cu ajutorul americanilor, Benito Juarez a zădărnicit planurile francezilor. Grecii au mai mult de furcă cu germanii.

Intransigenţa germană faţă de Tsipras are o explicaţie simplă. Dacă ar reuşi să obţină în mod lejer o uşurare a situaţiei ţării sale,  popoarele Europei unite ar înţelege următorul aspect: trebuie să votezi cu extremiştii ca să scapi de complicaţii. În acest fel în multe ţări la putere ar putea accede extremiştii, ceea nu ar fi deloc bine pentru democraţie în general, şi pentru interesele Germaniei în particular. Prin atitudinea sa, Germania transmite următorul mesaj: nu negociem cu teroriştii. Deşi, îmi este greu să înţeleg care sunt teroriştii, datornicii sau creditorii. Cele treisprezece colonii britanice din America de Nord s-au războit cu metropola tocmai fiindcă se săturaseră să fie exploatate de aceasta. Dacă ar fi fost învinşi George Washington şi ai săi ar fi fost trataţi ca nişte terorişti. Ciudate pot fi uneori meandrele istoriei. Merkel nu vrea ca Europa să fie dominată de nişte, Doamne fereşte, incontrolabili radicali. Ceea ce în principiu este corect, dacă la fel de corectă ar fi şi atitudinea Germaniei faţă de Uniune. Pentru simplul fapt că are cea mai puternică economie din zona euro Germania se simte îndreptăţită să fie vioara nr. 1, să dea tonul. Ceea ce nu cadrează defel cu principiile generoase care au dus la crearea uniunii. Succesul economic al Germaniei se datorează în mare parte pieţelor de desfacere din uniune şi forţei de muncă ieftine şi calificate din estul uniunii. Deci, Uniunea participă activ la succesul economic german. Pe de altă parte, pretenţia marilor puteri de a conduce fiindcă sunt bogate este extrem de periculoasă. Democraţia are la bază ideea drepturilor egale pentru bogaţi şi săraci. Dacă statele bogate au mai multe drepturi decât cele sărace e ca şi cum bogaţii au mai multe drepturi decât săracii şi atunci putem să ne ştergem la fund cu principiile democraţiei şi putem termina experimentul Europei Unite, fiindcă tinde să devină o altă formă de imperialism. Sunt de acord cu repudierea extremismului, dar oare n-ar trebui să tratăm cauzele, nu doar simptomele acestui fenomen? Grecia este un simptom, nu neapărat o cauză a fenomenului. Germanii l-au votat pe Hitler tocmai fiindcă ţara lor era devastată de criza economică pornită din SUA. Extremismul trebuie descurajat prin atacarea cauzelor care-l produc. Austeritatea şi dorinţa ţărilor creditoare de a-şi primi banii cu orice preţ l-au adus pe Tsipras la putere. Prin intransigenţă Germania vrea să provoace căderea acestui guvern. Creditorii vor reforme nu pentru binele Greciei, ci pentru a fi siguri că-şi vor primi banii. Cum vor afecta aceste reforme populaţia nu îngrijorează pe nimeni din Eurogrup. Pe de altă parte, nici măcar nu cred că Tsipras este apropiat de Moscova, ci a simulat acest aspect pentru a pune presiune pe liderii din zona UE. De altfel, Rusia nu e capabilă să se ajute pe ea din punct de vedere economic darămite să ajute cu ceva Grecia.

Ar mai rămâne de precizat un ultim aspect. Germania a jucat rolul central în evenimentele care au dus la izbucnirea primului război mondial. Nu l-a declanşat singură, dar acţiunile sale au fost determinante. În 1919, la Versailles, Germaniei i s-a impus o pace cu nimic mai grea decât tratatele similare impuse de ea Franţei, în 1871, Ucrainei, Rusiei şi României, în 1918. Vae victis! Germania trebuia să plătească despăgubiri în valoare de 132 miliarde de mărci. O sumă mare, care reflecta amploarea distrugerilor. Numai că Germania nu putea plăti, iar Franţa a ocupat zona Ruhr pentru a-şi primi banii. Însă nu a avut succes. Astfel, datoria Germaniei a fost redusă treptat şi în cele din urmă anulată, de facto, prin moratoriul Hoover. Au fost plătite nişte restanţe în 2010 este vorba despre dobânzile împrumuturilor contractate înainte de acest moratoriu pentru plata datoriei, nu despre restul datoriei. Au mai existat si planurile Dawes şi Young pentru uşurarea situaţiei Germaniei. Hitler a refuzat să mai plătească ceva, iar nimeni nu l-a executat silit. După al doilea război mondial Germania nu a plătit mai nimic. Divizarea ţării a împiedicat semnarea unui tratat de pace şi implicit stabilirea de despăgubiri de război. Datoriile pe care oricum Germania le avea au fost restructurate în 1953 şi, în mare parte, anulate. România, de pildă, care în al doilea război mondial a fost doar o frunză pe marea marilor puteri, a fost obligată să plătească către URSS 300 de milioane de dolari. Germania nu a plătit nimic. A oferit despăgubiri victimelor holocaustului, dar nu şi ţărilor ocupate, jefuite şi exploatate de ea. Pe de altă parte, şi-a revenit repede, partea vestică cel puţin, cu sprijinul direct al vesticilor. Acum, noua Germanie nu aplică deloc principiile care i s-au aplicat ei cu atâta generozitate. Deci, pretenţia Greciei de a i se plăti reparaţii pentru ceea ce a pătimit în timpul războiului este în mare măsură justificată de incapacitatea Germaniei actuale de a ierta ceva din ce datorează Grecia. Insula Cipru a fost executată sumar, urmează Grecia, Islanda a evitat această soartă şi a renunţat să mai adere la UE. Ce să înţelegem din această situaţie? Că vrem egalitate, dar nu pentru căţei?


Autor: Gheţău Gh. Florin

21 iulie 2015

Ucraina, Putin şi o victorie à la Pirus

Specia umană a trăit în cea mai mare parte a existenţei sale fără stat. Statul este o invenţie oarecum recentă, dacă ne gândim la vechimea umanităţii. Am trăit foarte mult fără stat şi, de ce nu, am putea s-o facem din nou. Însă înainte să fiu acuzat de anarhism, Doamne fereşte, trebuie să remarcăm că statul, ca orice creaţie umană poartă toate defectele şi calităţile acestei specii, printre care şi lupta pentru putere. Vă mitraliez cu aceste truisme, iertată fie-mi îndrăzneala, fiindcă în noianul de articole propagandistice este extrem de greu să mai ştii ce este bine şi ce este rău şi din când în când mai trebuie să facem apel la simplitate, care este marca adevărului.

Criza ucraineană este doar o etapă a luptei pentru putere. Într-un stat normal, democratic, în care deciziile urmează după multe pertractări şi compromisuri, intervenţia Rusiei ar fi fost mai bine cântărită. Însă, la fel ca Stalin care a decis că Hitler nu va ataca la 22 iunie 1941 fiindcă el avea întotdeauna dreptate, Putin a hotărât că e cazul să răspundă disproporţionat la ceea ce părea  să fie o scăpare definitivă a Ucrainei de sub influenţa sa. Anexarea peninsulei Crimeea a fost un act şocant, izvorât din altă epocă, o dovadă a neputinţei Rusiei putiniene de a se adapta la cerinţele secolului XXI. Până şi Hitler a anexat regiunea Sudetă în 1938 cu acordul, ruşinos, ce-i drept, al Franţei, Marii Britanii şi Italiei. S-a pus rapid în scenă un referendum asupra validităţii căruia avem motive serioase să ne îndoim. Desigur, înţelegem importanţa strategică a acestei peninsule pentru Rusia, dar anexarea unui teritoriu dintr-un stat pe care ai jurat să-l respecţi în schimbul renunţării la arma atomică este un gest care te descalifică pe scena internaţională. Rusia a recurs la anexare fiindcă nu este capabilă să imite SUA în ceea ce priveşte aplicarea principiului soft power, strategia hard power este un simptom al neputinţei. În epoca contemporană, războaiele, fie că învingi, fie că pierzi, sunt extrem de costisitoare. Faptul că trebuie să mergi la război este deja o înfrângere.

2013 a fost un an bun pentru Putin. A profitat la maxim de afacerea Snowden, încercând să torpileze alianţele Statelor Unite. Apropo, prin faptul că Snowden a devenit o unealtă în mâinile Kremlinului el a devenit în mod oficial un defector. A oprit printr-un joc diplomatic şi propagandistic abil o posibilă intervenţie în Siria şi, cocheta cu ideea unui Premiu Nobel Pentru Pace. Şi fiindcă s-a săturat de atâta pace a declanşat războiul din estul Ucrainei. Putin putea să se limiteze la Crimeea şi să pună presiune economică şi politică pe Ucraina, nu avea nevoie de un război. Însă l-a dorit şi l-a făcut pentru a lua mai mult din Ucraina decât Crimeea. Pentru cine se îndoieşte de implicarea Rusiei în Ucraina este suficient să spunem două lucruri: cu cine au negociat Franţa şi Germania la Minsk oprirea acestui conflict? Rebelii au fost aduşi aşa ca să fie şi ei pe acolo, nu i-a băgat nimeni în seamă. Cu cine se învecinează Ucraina în est? Cred că doar cu Rusia, iar dacă Rusia nu îi sprijinea în nici un fel pe aceşti rebeli de unde aveau ei arme, muniţii, alimente şi medicamente? Şi pe unde le erau livrate acestea, dacă nu prin Rusia? Putin s-a simţit destul de macho încât a afirmat că un stat precum Kazahstan, care nu a existat niciodată, ar putea să nu mai existe multă vreme. Deci, diplomaţie, fineţe tipică pentru cel care scrie scrisori poporului american în The New York Times.

Putin a obţinut Crimeea, e pe cale să obţină autonomia estului Ucrainei şi astfel va putea bloca o eventuală aderare a Kievului la UE şi/sau NATO. Asta obţine pe termen scurt,  în speranţa că liderii de la Kiev se mai schimbă şi poate va veni rândul unui tip mai prietenos cu estul şi mai belicos cu vestul. Însă, s-ar putea ca acest calcul să fie eronat. Prin stingerea acestui conflict Ucraina câştigă timp preţios, iar cu sprijinul direct al cancelariilor occidentale armata ucraineană s-ar putea să devină un instrument eficient capabil să ţină piept cu brio rebelilor por-ruşi. Un nou război în estul Ucrainei ar putea izbucni peste ceva ani, iar Rusia va avea mult de furcă şi, poate, va suferi un usturător eşec.

Privind per ansamblu, putem spune că Putin şi-a atins obiectivele imediate, deci a câştigat. Din punctul meu de vedere a câştigat o victorie à la Pirus. O victorie care s-ar putea să-l coste şi mai scump în anii ce vor veni. Sancţiunile economice impuse de Occident sunt resimţite puternic de o economie destul de firavă. Scăderea masivă a preţului petrolului impusă de Arabia Saudită a agravat şi mai mult problemele economice ale Federaţiei Ruse. Recentul acord cu Iranul pe chestiunea programului nuclear ar putea deschide pentru Teheran din nou pieţele internaţionale. Un nou exportator de petrol şi gaze naturale este un coşmar pentru Rusia. În plus, dependenţa Europei de gazul rusesc va avea mult de suferit prin intrarea Iranului pe această piaţă. Agravarea continuă a situaţiei economice din Rusia ar putea vulnerabiliza regimul lui Putin care va trebui să facă faţă furiei populare în anii ce vor urma.

Pe de altă parte, Rusia era privită în estul Europei cu destulă prudenţă, dacă nu cu teamă. Acum, estul şi-a amintit de ce se teme de ruşi, iar punţile unor relaţii fireşti cu Estul Europei sunt definitiv distruse. Prezenţa militară americană în Europa s-a diminuat treptat după sfârşitul Războiului Rece, dar acţiunile Rusiei în Ucraina au dus la sporirea prezenţei militare americane în Europa. Coeziunea din interiorul NATO a crescut pentru că ameninţarea rusă a dus la strângerea rândurilor. O nouă cursă a înarmărilor a început, iar Rusia nu pleacă din pole position. Rusia nu vrea o nouă cursă a înarmărilor, fiindcă nu şi-o permite. Diferenţa tehnologică dintre NATO şi Rusia este imensă. O nouă cursă a înarmărilor ar putea secătui rapid resursele Rusiei, mult mai rapid decât s-a întâmplat cu URSS. Pe deasupra, SUA au iniţiat o ofensivă diplomatică pentru a văduvi Rusia de câţiva aliaţi tradiţionali: Iran, Cuba şi chiar Vietnam. Republica Populară Chineză a fost extrem de discretă pe parcursul acestei crize. Alianţa sino-rusă pare mai mult virtuală decât reală.

Pe lângă toate acestea Rusia este pe punctul de a pierde orice formă de control asupra Republicii Moldova. Transnistria a jucat mulţi ani rolul pe care speră Putin că-l va juca estul Ucrainei. Conflict îngheţat, o ancoră care a împiedicat unirea Republicii Moldova cu România. Pe fondul problemelor financiare, Transnistria o duce tot mai rău. Rusia nu mai dispune de fonduri pentru a susţine acest avanpost înaintat al imperialismului rus. Izolată între o Ucraină ostilă şi o Moldovă care priveşte cu speranţă spre vest, Transnistria este o cetate asediată prin foame. Separatiştii din Transnistria ca şi trupele ruse de acolo sunt izolaţi, ceea ce va conduce la o rezolvare rapidă a acestui conflict îngheţat. În concluzie, Putin a obţinut o victorie în Ucraina, o victorie de etapă, dar o victorie à la Pirus. „Încă o victorie ca asta şi suntem terminaţi”. Cam aşa aş gândi eu dacă aş fi în locul lui Putin. Rusia lui Putin repetă greşelile URSS, iar dacă Putin nu este prudent implozia Federaţiei Ruse s-ar putea să fie ultima implozie a unui stat rus.


Autor: Gheţău Gh. Florin

18 iulie 2015

Viitorul Axei Moscova-Beijing

Autor: Gheţău Gh. Florin

Relaţiile ruso-chineze de la un trecut conflictual la o alianţă de complezenţă

Relaţiile ruso-chineze putem spune că au debutat în sec. XVII, cu ajutorul românului Nicolae Milescu Spătarul. Acesta, din însărcinarea Ţarului Aleksei, realizează un periplu prin Orient (1675-1678), ajungând chiar şi-n China. „Descrierea Chinei”, scrisă de către Nicolae Milescu este un document istoric de primă mână. În veacurile XVIII şi XIX Rusia a avansat în sfera de influenţă chineză din Extremul Orient şi Asia Centrală. În a doua jumătate a secolului XIX Rusia a fost una dintre forţele imperiale care au umilit China. Colonialismul rusesc pusese ochii pe Manciuria şi Coreea. Astfel, ruşii s-au ciocnit de interesele imperiale ale Japoniei, care a reuşit să evite decăderea graţie reformelor întreprinse de Împăratul Mutsuhito. Războiul ruso-japonez (1904-1905) s-a soldat cu o înfrângere devastatoare pentru Imperiul Ţarist. Pentru prima dată în epoca modernă, o mare putere europeană era învinsă de o forţă dinafara bătrânului continent. Evident, pierderea războiului a generat un recul al influenţei ruseşti în China.

Despre sacrosanctul articol 5

Autor: Gheţău Gh. Florin

La 4 aprilie 1949, prin Tratatul de la Washington, a luat fiinţă Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, prima alianţă încheiată de către SUA pe timp de pace. SUA, Canada şi o serie de state din Europa Occidentală au înţeles că trebuie să strângă rândurile pentru a face faţă ameninţării comuniste. Criza Berlinului (1948-1949) a arătat cancelariilor occidentale că Stalin are intenţii serioase. Nici măcar avansul Statelor Unite în ceea ce priveşte tehnologia nucleară nu a fost în măsură să tempereze elanul belicos al dictatorului comunist. De altfel, în 1949 ruşii au testat prima armă nucleară, ceea ce a avut darul să îngrijoreze lumea democratică. Deci, crearea NATO este, din această perspectivă, o mişcare firească. NATO a fost de la bun început un instrument defensiv. Acest bloc politico-militar a fost creat nu pentru a merge la război, ci pentru a face războiul imposibil. Aceeaşi idee uneşte astăzi 28 de state, printre care şi România. În era armelor nucleare, un război nu poate fi câştigat. Prin urmare, o alianţă, oricâte state ar conţine şi oricât de puternice ar fi acestea, are doar un rol defensiv. Important este să nu se ajungă la război, fiindcă un război înseamnă sfârşitul umanităţii. Forţa NATO este relevantă doar în măsura în care inamicul înţelege că riscurile unui război sunt infinit mai mari decât posibilele câştiguri. Aici intervine celebrul articol 5 din tratatul mai sus menţionat, care are următorul conţinut:

31 iulie 2014

Putin şi „dictatura difuză”


Autor: Gheţău Gh. Florin

Istoria cunoaşte trei tipuri de regimuri dictatoriale: absolutiste, autoritare şi totalitare. Cele absolutiste se referă la regimurile tradiţionale monarhice, în care puterea suveranului nu este limitată de o constituţie sau ceva similar. Arabia Saudită şi celelalte monarhii din Golful Persic păstrează acest tip de regim politic. Chiar şi Vaticanul este o monarhie absolutistă. Cele autoritare sunt regimuri dictatoriale în care junta sau dictatorul se rezumă la a controla populaţia prin mijloace brutale, dar fără a avea pretenţia unui control total asupra  sa. Inamicii sunt eliminaţi, există cel mult un singur partid politic, cenzura e la mare cinste etc. Dar, cu toate acestea, cei care deţin puterea nu sunt interesaţi sau nu pot să obţină un control total asupra naţiunii. Ei se mulţumesc să deţină puterea. Dictaturile totalitare sunt invenţia secolului XX. Comunismul, fascismul şi nazismul au fost ideologiile care au făcut posibilă apariţia dictaturii totalitare. Obţinerea puterii este doar o etapă pentru construirea unei noi societăţi şi a unui om nou. Astfel, orice trebuie controlat, inclusiv sau, mai ales, viaţa privată. Orice detaliu trebuie decis de partid care, nu-i aşa, „este în tot şi-n toate”.

14 mai 2014

De ce a cucerit Traian Dacia?

 Autor: Prof. dr. Gheţău Gh. Florin

Împăratul Traian
            Motivele care au stat la baza cuceririi Daciei de către romani sunt, în ciuda numeroaselor materiale scrise pa această temă, insuficient elucidate. Nu este relevant ceea ce este logic şi plauzibil pentru noi, ci ceea ce l-a determinat pe Marcus Ulpius Traianus să ocupe regatul dac. De multe ori, ceea ce este raţional nu este neapărat şi în conformitate cu ceea ce s-a întâmplat. În definitiv, după cum bine sublinia Lucian din Samosata în „Cum se scrie istoria?”, rolul acestei ştiinţe este să arate adevărul, nu să ne confirme aşteptările. Dar, pe de altă parte, Seneca în „Apokolokyntosis sau Prefacerea în dovleac a divinului Claudius” spunea, printre altele, „Cine a cerut martori sub jurământ de la un istoric?”.[1] Deci, sarcina de a afla adevărul este pe cât de dificilă pe atât de incitantă şi depinde în mare măsură de sagacitatea şi sinceritatea istoricului.

10 mai 2014

Uzul şi refuzul istoriei

Autor: Prof. dr. Gheţău Gh. Florin

Muza Clio
Istoria este un instrument politic. Nu acesta este rolul ei, dar cui îi pasă? Nefiind o ştiinţă experimentală, ea, istoria, este supusă erorii mai mult decât alte discipline de studiu. Evident, istoria este o ştiinţă refractară faţă de obiectivitate. Ce poate fi mai subiectiv decât alegerea unui subiect istoric? Dar, prin sobrietate, echilibru şi bun simţ, un istoric se poate apropria simţitor de o formă acceptabilă de subiectivism. Nu putem şti exact ce s-a în întâmplat într-un anumit moment din trecut, dar ne putem face o idee cât de cât veridică şi verosimilă despre ceea ce a fost. Există istorie adevărată, dar nu în măsura în care este adevărată celebra formulă einsteiniană, E=mc². Nu putem avea aşteptări matematice când ne raportăm la istorie. Adevărul istoric este special, greu cognoscibil şi recognoscibil, dar e totuşi adevăr. Istoria nu se repetă. Două evenimente din trecut nu pot fi identice. Pe de altă parte, anumite tipare pot fi extrase din trecutul omenirii, care ne dau senzaţia de repetiţie. Istoria este o sursă de inspiraţie pentru mulţi lideri. În linii mari, pot fi găsite similarităţi parţiale între evenimente istorice distante sau apropiate. Astfel, putem spune că istoria se repetă. Nu exact, nu identic, nu la fel, ci asemănător. Marx, ştiu, nu este cea mai frecventabilă figură istorică, dar are şi el momentele sale bune, spunea: „Eu înţeleg legile matematicii, dar în faţa celei mai simple realităţi istorice, în care-ţi trebuie intuiţie, mă simt în dificultate, ca ultimul dintre imbecili”.